Istoria artelor, gr. DI 19.09, 23.04.20

Grupa: DI.19.09 Anul I

Disciplina: Istoria artelor

Profesori: Gheorghiță C.

Data: 23.04.20

Durata: 2 ore

Tema Lectiei: Arta bizantină.

Competența specifică dezvoltată:  Distingerea particularităţilor caracteristice diferitor abordări stilistice în arta  perioadei medievale şi renascentiste

1.   Arhitectura bizantină în secolele IV-XIV –lea.

Tipologia bisericilor bizantine.

2.   Pictura monumentală bizantină. Canonul şi principiile iconografice în pictură, mozaicul.

Arta bizantină este următoarea etapă în evoluția artelor plastice, după arta paleocreștină, și  prezintă un fenomen artistice, care s-a desfășurat mai bine de un mileniu, secole IV – XV d. Hr. Cele mai importante etape sunt: perioada timpurie, sec. IV – V d. Hr.; epoca lui Justinian sau „epoca de aur” sec. VI; perioada iconoclastă (de interzicere a icoanelor) sec. VII – IX; dinastiile macedonenilor și comnenilor sec. IX – XII; renașterea paleologă sec XIII – XV.

Arta bizantină a moștenit tradițiile greco-romane, dar le-a orientat exclusiv spre glorificarea și adorarea lui Dumnezeu, având un caracter pur religios. Caracteristicile de bază ale artei bizantine s-au consolidat pe parcursul secolelor, transformându-se în stilul bizantin, care s-a extins cu mult peste hotarele Imperiului Bizantin, devenind un stil international, istoric. Extinderea acestui stil a fost determinată de răspândirea creștinismului ortodox, care a cuprins sud-estul Europei, inclusiv Grecia, Bulgaria, România, Rusia veche, Armenia ș. a.

Arhitectura și pictura au fost domeniile care au cunoscut cea mai amplă dezvoltare în arta bizantină. În arhitectură elementele dominante au fost arcul, bolta, cupola, preluate din Asia Mică, iar în pictură o dezvoltare semnificativă au avut fresca și mozaicul.

1.   Arhitectura bizantină în secolele IV-XIV –lea.

Tipologia bisericilor bizantine.

 Arhitectura religioasă din perioada timpurie se dezvoltă în baza inovațiilor, aduse de arhitectura paleocreștină, având ca edificii caracteristice bazilica și rotunda.

 Cele mai renumite bazilici din această perioadă sunt: vechea bazilică Sf. Petru din Roma (324-349), basilica Santa Maria Maggiore (352-366). 

Acestea aveau un plan dreptunghiular alungit, două șiruri de coloane pe axa longitudinală, care împărțeau spațiul în nave – centrală și laterale, despre care am vorbit la lecția precedentă; iar în capăt, spre răsărit, se afla absida unde era instalat altarul. 

Tot în această perioadă au fost elaborate încă două tipuri de planuri: planul în cruce latină și planul central. Planul în cruce latină are la bază un plan bazilical, care este intersectat perpendicular cu un alt spațiu, numit transept (Mausoleul împărătesei Galla Placidia de la Ravena).

Planul central are la bază un plan rotund, sau poligonal și este acoperit cu o cupola (Mausoleul Santa Constanza din Roma, biserica Sf. Gheorghe din Salonic).

Însă apogeul evoluției arhitecturii bizantine a fost atins în epoca lui Justinian, prin construcția bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, despre care vom vorbi data viitoare.

Sarcini:

·         Citiți cu atenție textul și vizionați imaginile;

·         Selectati, studiați alte reproduceri ale operelor de arhitectură, pictură din arta bizantină.